Se înalţă-n car de flăcări sus, pe cer, slăvitul soare;
Când pământul îl inundă în lumină, cine oare
Mai cutează să-şi păteze, fără teamă şi ruşine,
Conştiinţa cu păcate, sub privirile-i senine?
După cum, umblând în noapte, călătorul de la cale
Se abate, rătăceşte şi-n prăpăstii se prăvale,
Tot aşa, umblând în beznă, pe poteci întunecate,
Am căzut şi noi, o, Doamne, în abisuri de păcate.
Întunericul şi noaptea dinăuntru să dispară
Şi lumină să ne vină cu lumina de afară.
Să dispară vorba proastă, să dispară vorba dură,
Să dispară orice formă de minciună şi de ură.
Munţii noştri de mândrie şi de patimi tu să-i nărui;
Ne învaţă că în viaţă rostul limbii adevăru-i;
Dă privirii bună pază, mâini curate, minte trează,
Întru sfântă curăţie ziua-ntreagă ne păstrează.
De pe cer, de dimineaţă până seara, când apune,
Astrul zilei vede toate, fie rele, fie bune.
E ca ochiul tău, o, Doamne, veşnic văzător oriunde,
Pentru care nu sunt taine, care toate le pătrunde.
E lucrarea mâinii tale lumea-aceasta minunată;
Pentru soare, pentru stele, preamărire ţie, Tată.
Preamărit să fie Fiul, cel cu tine de o fire,
Duhul Sfânt şi el primească slavă, cinste şi mărire. Amin.
