Cat de lunga poate fi o asteptare? O ora, cateva zile, o luna, cativa ani?
Cat de departe poti merge pe drumul subtire al sperantei, nestiind sigur ce se afla la capatul lui?
In curtea cu prunii innorati Fuioare mici de omat stau aninate de crengile prunilor, ca si cum asta-noapte cerul s-ar fi ratacit prin curte, si-n graba inaltarii, norii si-au agatat marginile-n pruni, relateaza libertatea.ro.
Un barbat sta in fata portii si asteapta. „Buna ziua! Unde e primaria?”, il intrebam prin geamul deschis al masinii. Vorbisem doar la telefon cu domnul Cristescu si convenisem sa-l sunam cand ajungem in dreptul primariei din Buzoiesti; casa lui era la un kilometru distanta.
Dar trecusem pe langa primarie fara sa o vedem si ne-am intors pe sosea, cautand cladirea. Pe strazile satului sunt oameni care se intorc de la biserica, e ziua de Sfantul Ion, dar noi am oprit doar in dreptul barbatului care sta in fata curtii cu prunii innorati. „Unde e primaria?”. „Eu sunt domnul Cristescu”, ne raspunde zambind barbatul din poarta.
Ne vazuse masina cu numar de Bucuresti si cand a urcat pe sosea, si cand s-a intors. Ne astepta. E priceput in asteptari. De 45 de ani, asta face in fiecare zi. Sotia lui, Maria, ne asteapta in casa. Pana la ea, trecem prin livada din curte, care primavara se transforma in rai, si pe sub o bolta inalta si larga de vita-de-vie.
De langa casa ne latra, mai mult ca sa se bage in seama, un caine mic si negru. Intram. Doamna Maria e pregatita. Ca un bolnav inainte de operatia pe suflet, tine strans in maini analizele: poze vechi, bucati de ziar ingalbenite de vreme, chitante si scrisoarea francezului. Sunt bornele ei de pe lungul drum al asteptarii.
Maria Cristescu, printre poze vechi si bucati ingalbenite de ziare Semnul si drumul Titi s-a pierdut intr-o zi de octombrie, in zona rondului de langa fabrica Pionierul, acolo unde, cateva decenii mai tarziu, zeci de parinti aveau sa se adune, ca sa-si planga mortii din incendiul de la Colectiv. Titi, baietelul de 4 ani imbracat intr-o salopeta pepit, a fost in acea dupa-amiaza primul semn din memorialul durerii acestui loc.
Este cel mai vechi caz de copil disparut din Romania. Copilul pentru care parintii au clintit din loc regulile oranduirii socialiste, publicand in presa din RSR poza lui si-un anunt de cautare. Era sambata si se trezisera cu totii tarziu. Doru, baiatul cel mare, care avea 13 ani, trebuia sa mearga la scoala, Titi si Gina, sora lui de numai 2 ani, la gradinita, iar parintii – la lucru.
Sambata era o zi oarecare a saptamanii. Pentru familia Cristescu, acea dimineata de sambata, 20 octombrie 1973, a fost ultima pe care au trait-o cu sufletul intreg. De atunci, Maria si Stefan Cristescu au intors acea zi pe toate partile si au rasucit-o din fiecare secunda.
„Puteam sa-l las acasa pe Titi, sa nu-l duc la gradinita si sa plec la serviciu ca era baiatul cel mare, era Doru, care putea sa stea cu el”, se gandeste acum Maria Cristescu. „Dar am zis: de ce sa lipseasca Doru de la scoala? L-am dus si… Probabil ca ala, faptul ca ne-am trezit tarziu, a fost un semn. Dar nu mi-am dat seama”.
Pe la ora 15.00, tatal i-a luat pe Titi si pe sora lui de la gradinita. Lucra, ca sef de atelier, la fabrica Apollo, aflata in apropiere. In acea dupa-amiaza era derby-ul campionatului de fotbal, Dinamo – Universitatea Craiova, iar lor li se stricase televizorul, asa ca barbatul se grabea sa ajunga la nasul lui, sa vada meciul.
In curtea gradinitei, i-a predat copiii sotiei lui si a plecat inainte. Femeia a luat-o si ea pe acelasi drum, mergand cu cei mici mai incet, in pas de plimbare. De pe strada 11 Iunie au coborat pe bulevardul Marasesti, apoi au intrat pe Cuza Voda, spre rondul de la Maternitatea Bucur. De aici si pana la casa nasului, unde trebuiau sa ajunga, mai erau vreo 300 de metri.
S-au oprit la un aprozar, cand fetita cea mica a spus ca vrea mere. Titi nu mai avea rabdare. „A zis «ma duc inainte, dupa tata»”, isi aminteste Maria Cristescu. „I-am strigat «nu te du, ca mergem toti trei». Mi-a cantarit merele, le-am platit. Atat a durat. Cand m-am intors cu fata, el nu mai era nicaieri”. Stefan Cristescu, tatal, impreuna cu Titi Disparitia si efectul „Pororoca” „Pororoca” e un film ce diseca suferinta unor parinti carora le-a disparut copilul. Doua ore si jumatate de taceri si suferinte ce incremenesc salile de spectatori.
Imagineaza-ti 45 de ani. Peste 394.000 de ore. Disparitia unui copil iti amputeaza o parte din suflet. Ea ramane prinsa acolo, in mecanismul de neinteles al acelei zile, macinata de fiecare intoarcere a unei rotite. „Atat a durat, cat am cantarit si am platit”, spune mama, iar sotul o intrerupe, ca si cum de fata n-am fi nici noi, nici distanta celor 45 de ani. „Da’ nu te-ai uitat dupa el!”, ii reproseaza sotiei. „Nu m-am uitat, ca m-am uitat la portofel, la asta”, se scuza ea, cu siguranta nu pentru prima oara. „Si a mai fost o problema”, adauga barbatul. „Pana atunci, ea n-a purtat ochelari, desi e mioapa din copilarie. La distanta de 7-8 metri, ea nu mai distinge omul.
Dupa momentul acela, si-a facut ochelari. Dar atunci, poate ca el era la distanta de nu stiu cat, dar daca ea nu vedea…”, explica el. Nu-ti dai seama daca ceea ce spune e in apararea sau in acuzarea sotiei. Pentru ei, nici nu conteaza, sufletele amandurora au fost mutilate in acea zi, cu egala masura, iar pe ei nu-i mai intereseaza acum decat sa limpezeasca fiecare secunda de atunci. „Cand am ajuns in poarta la fabrica Dambovita (n.r. – care era in apropiere de Pionierul), sotul si nasul iesisera inainte, sa ne intampine. Iar de acolo am strigat cat am putut: «n-a ajuns Titi inainte?». «N-a ajuns», mi-au raspuns. Si-am spus: «atunci l-am pierdut»”. Doar in cateva minute, cat mama parcursese acel drum, Titi disparuse cu totul si din zona fabricii Pionierul, si din vietile lor.
Despre Titi In certificatul de nastere e trecut Cristescu Dumitru Laurentiu. Tatal lui i-a spus pentru prima oara Titi si asa a ramas, pentru toata lumea. „De la ce vine Titi?”. „Pe la varsta de 7-8 ani, am avut un prieten care a murit, culmea!, inecat. Si-l chema Titi. Si asa mi-a ramas mie in minte, sa-i spun copilului meu Titi”, explica tatal. Era un copil istet si nazdravan. Sociabil, isi facea repede prieteni printre oamenii mari din curtea in care locuiau opt familii. Cel mai bine se intelegea cu „baba”, o batrana in dulapul careia gasea mereu jeleuri dulci si colorate si oua fierte moi.
De aproape doi ani, in fiecare dimineata mergea la gradinita si facea mereu scandal cand venea ora somnului de dupa-amiaza. De cand venise pe lume sora mai mica, el dormea doar cu tatal lui. Iar cand acesta era plecat in tura de noapte, nu adormea decat cu pijamaua lui sub perna. In fata curtii de pe strada Mitropolit Dosoftei era un aprozar, iar Titi stia ca locuieste „in curtea cu aprozarul”. Asa a ajuns inapoi acasa intr-o zi in care a plecat sa-si caute un vecin prin parcul Libertatii, unde se plimbau impreuna, si a nimerit pe soseaua Viilor.
„Daca se ratacea, el stia sa spuna cine este”, e convinsa mama. „Stia si numarul de telefon de acasa, era foarte dezghetat”, adauga tatal. Amandoi sunt convinsi ca Titi a fost rapit in acea zi. Ca a fost luat de cineva si dus departe de ei. In astia 45 de ani au refuzat sa se gandeasca la grijile marunte: o fi mancat, o fi sanatos, i-o fi frig… Ingrijorarile parintilor sunt multe si usoare, ca niste pene; din ele sunt facute aripile ingerilor pazitori. Pentru parintii lui Titi, copilul pe care il iubeau toti vecinii si toti colegii lor de serviciu, ingrijorarea a ramas, in toata aceasta jumatate de secol, una singura.
„Ma gandesc cum a putut sa se adapteze. Cu cine sa doarma, cu cine sa se joace… Asta cred ca a fost un chin pentru el, sa se adapteze. Si sigur, problema cu dormitul”, e convins tatal. E uman si uluitor deopotriva. Dupa 45 de ani, ei se gandesc ca Titi a avut, in noua sa viata, familie sau oricum i-ai spune, probleme cu somnul. Sunt griji reale de mama si de tata.
Titi, 45 de ani mai tarziu. Portret si semne particulare Maria si Stefan Cristescu ar putea afla ce s-a intamplat cu copilul lor in acea dupa-amiaza de octombrie doar daca aceia care au vazut sau stiu ceva ar spune, in sfarsit, adevarul.
In 2009, Florin Lazau, singurul politist roman specializat in „age progression”, a „imbatranit” imaginea lui Titi. Asa ar arata copilul de 4 ani devenit adult.
Iar Titi ar putea sa-si revada parintii daca el sau altcineva ar recunoaste aceste semne particulare: dupa urechea dreapta avea un ganglion micut, ce urma sa fie operat; chiar de-ar fi fost efectuata interventia chirurgicala intre timp, in acel loc a ramas o cicatrice; la picioare, degetul cel mare era incomplet dezlipit de urmatorul deget; pe fesa dreapta avea o cicatrice mica, rotunda, ramasa de la o arsura.
